Singurul regret al vieții mele - Adrian Puiu

Singurul regret al vieții mele

Uneori mă întreb de ce anumite lucruri trebuie să se întâmple așa cum se întâmplă. 

Era 21 Iunie 2013, iar eu mă aflăm în aeroportul din Kuweit cu cinci bagaje imense lângă mine și cu un bilet care avea o singură direcție, către București. Eram debusolat, trist, fericit, cu lacrimi în ochi de îngrijorare… Mă aflam la un pas de colaps psihic și emoțional.

După aproape doi ani de locuit în Kuwait, pe motiv că nu-mi găsisem fericirea acolo, am decis să mă întorc în România. Acum, ca să fiu sincer cu tine, nu am decis să mă întorc și mai degrabă am ales să fug din acel loc, din acea țară.

De ce? 

Dacă este să privesc cu ochii de acum, la acel Adrian care a luat acea decizie, sincer, nu l-aș înțelege. Decizia lui a fost fără logica, iar motivele pentru care a plecat sunt absurde și nejustificate, din punctul meu de vedere.

Sunt sigur că acum te întrebi: “Ce s-a întâmplat, atât de grav, încât să îl determine pe Adrian să fugă rupând pământul înapoi în România?”

Motivul este unul chiar foarte simplu, banal. Stilul meu de viață era unul complet diferit față de cel pe care oamenii din Kuwait îl aveau. Alcoolul este interzis, petrecerile sunt interzise, relațiile între persoane de sex opus înainte de căsătorie sunt interzise și multe alte lucruri, dar pentru mine toate acele lucruri erau niște reglementări absurde cu care nu mă puteam obișnui.

Ce a  fost șocant pentru mine este că, deși existau reguli extrem de stricte, lucrurile petrecute ”în spatele cortinei” erau pur și simplu de necrezut. 

Oare cum este sa fii la o petrecere într-o țară în care cluburile, alcoolul și drogurile sunt strict interzise, dar cu toate astea, tu să fii într-un club localizat între doua vile imense, pe malul mării, fix la granița cu Arabia Saudită înconjurat de un grup de 60 de persoane care dansau necontenit, consumau alcool și aveau parte de toate drogurile pe care inimioara lor le dorea? 

Dar înainte de a-ți spune de ultimul meu zbor din Kuwait către București, am să-ți spun motivul pentru care am ajuns acolo în 2011.

În 2011 aveam o iubită care s-a mutat în Qatar, Doha, deoarece era stewardesă la Qatar Airways, iar eu mi-am dorit să fiu mai aproape de ea. Din acest motiv, am început să aplic pentru diverse locuri de muncă în tot Orientul Mijlociu, în orașe precum Doha, Dubai, Abu Dhabi, Kuwait, Bahrain și multe altele.

Partea și mai interesantă este că, la câteva luni după ce ea a plecat, noi ne-am despărțit dar eu am continuat să aplic pentru locuri de muncă în Orientul Mijlociu, pentru că am realizat că există ceva mai mult pentru mine în această viață decât același job timp de 2 ani și jumătate, fără niciun progres. 

Viața mea nu arăta deloc așa cum mi-o imaginam.

Cunoști acel sentiment, nu-i așa? Acel sentiment în care ai certitudinea că poți mai mult, că ești mai mult, că viața ta poate arăta mult mai bine decât este acum, că viitorul tău poate arăta mult mai bine decât trecutul tău…

Așa că pe data de 21 noiembrie 2011, am aterizat în Kuwait, țară în care cunoșteam o singură persoană, din vedere. O întâlnisem în magazinul Zara cu patru ani în urmă, în prima mea zi de probă.

Ziua în care am intrat pentru prima dată în birourile companiei pentru care am început să lucrez (care la vremea respectivă avea 34.000 de angajați), a fost un vis devenit realitate.

 Dacă îmi spunea cineva la 19 ani, când am început să muncesc în domeniul Fashion – Retail, că voi reuși să am o poziție de Area Visual Merchandising Manager la 24 de ani, fără nicio “pilă” sau recomandare, că am să fiu responsabil de 3 branduri de haine precum Topshop, Topman și Miss Selfridge, pentru toată zona Orientului Mijlociu, sincer, nu aș fi crezut niciodată că lucrul acesta este posibil.

Ce s-a schimbat? 

Un succes ca acesta are o singura baza, exact așa cum Napoleon Hill împărtășea în cartea “Think and Grow Rich”. În viața mea a apărut o dorință arzătoare ce s-a transformat mai târziu în obsesie. 

N-am să uit niciodată acea zi de Martie din 2011 în care mă aflam într-o deplasare la Iași și “mă jucam”, așa cum îmi place să spun, cu manechinii din vitrinele magazinului pe care îl aranjam. Chiar atunci am primit un apel din partea Country Managerului nostru, șeful meu (îi spun șef pentru ca exact așa era… veți vedea imediat că nu aveam cum să-l numesc lider), în care îmi spunea ca extinderea responsabilităților mele, așteptată cu ardoare de atâta vreme, care venea inițial oricum fără nicio mărire de salariu, în care urma sa mă ocup și de Albania, nu se va mai întâmpla. 

Motivul? 

Cu două săptămâni în urmă, am fost internat în spital pentru un început de pneumonie și o infecție alimentară așa cum, sincer, nu doresc nici celui mai mare inamic al meu, iar șeful meu mi-a spus că acest vis nu se va mai întâmpla pentru că, citez: “Atunci când compania a avut nevoie de tine, tu ai fost bolnav. Poate a fost mana lui Dumnezeu.”

Acele cuvinte, prin care eram depreciat total, m-au făcut să-mi doresc ardoare ca pe 21 Septembrie, când urma să împlinesc 3 ani în companie, să îmi prezint demisia, astfel încât pe 22 Septembrie să fiu într-un loc mai bun.

Am început, așadar, să caut locuri de munca și să aplic, iar aici nu mă refer la unul, două, trei, ci la o sută, două sute, trei… și sincer, chiar cred ca au fost undeva în jurul a 1,000 de locuri de muncă în lunile următoare.

Am avut o dată concreta în minte, un salariu minim și o poziție pe care o căutăm, iar când era vorba de țară sau oraș, acestea chiar nu mă interesau, așa că aplicam în Qatar, Bahrain, Dubai, Abu Dhabi, Kuwait, Oman, Thailanda, Hong Kong, Australia, Germania, Spania, Italia, Olanda, America, Canada și multe altele.

 Acum, după mulți ani, îmi dau seama ca eu am înțeles încă de la o vârstă fragedă, că principalul factor care aduce succesul, este să încerci cât mai multe lucruri și de cât mai multe ori, pentru că dacă faci lucrul acesta, șansele ca tu să ajungi să ai succesul scontat, cresc în mod considerabil.

Toate bune și frumoase, în schimb, până pe 18 August, nimic nu s-a intamplat. Pe 18 August am primit telefonul acela magic în care cineva din Kuwait mă invita să am un interviu cu Business Directorul unor branduri de haine, de care eu nici măcar nu auzisem. Amuzant este că eu am înțeles Creta pentru că în limba engleză pronunția orașelor Creta și Kuwait sună izbitor de similar. Puteți deci să vă imaginați la ce nivel era engleza mea la vremea respectivă. 

Interviul a decurs perfect și cei din Kuwait au vrut sa mă vadă și față-n față, așa că m-au chemat pentru o zi de interviuri în care urma să am 7 interviuri, iar atunci cand am primit biletul de avion pe e-mail, ghiciți pentru ce dată era programat zborul meu către Kuwait?! 

Exact: 22 Septembrie! Fix data pe care o aveam în minte! Acea dată pe care am spus-o de mii de ori prietenilor mei, care-mi spuneau că sunt nebun, data la care mi-am spus că voi fi într-un loc mai bun.

Surpriza și mai mare a fost că a doua zi după ce am primit biletul de avion, cei de la H&M din Kuwait m-au sunat pentru a avea un set de interviuri cu ei pentru o poziție similară cu cea pentru care mergeam la interviuri, în care aș fi fost responsabil pentru Bahrain, și ghici ce? Francizorul H&M ului era tot același grup pentru care eu mergeam la interviu în 22 Septembrie, așa că în loc de 7 interviuri, am avut 8 și am primit două oferte de muncă din care am ales.

Am învățat două lecții importante din această experiență: 

Prima lecție este aceea că șansele de reușită cresc, în mod considerabil și direct proporțional, cu numărul de încercări pe care le ai pentru a-ți atinge acel obiectiv. Cu cât ai mai multe opțiuni și cu cât încerci în mai multe locuri, la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, vei reuși fără îndoială, pentru că aceasta este legea mediilor (The law of average așa cum Jim Rohn o numea).

A doua lecție este legată de faptul ca am ales sa lucrez pentru Topshop, Topman și Miss Selfridge, cu toate că salariul a fost mai mic, însă poziția și responsabilitatea mea au fost mult mai mari. Mi-am dat seama că în H&M aș fi fost unul dintre cei 6 oameni aflați pe aceeași poziție și aș fi lucrat cu o persoană care ne-ar fi ghidat pe partea creativa, vizuală, în schimb în poziția aleasă, eram persoana care avea cea mai înaltă poziție în structura departamentului din care făceam parte și am lucrat, în mod direct, cu Operations Managerul nostru dar și cu Business Directorul nostru, așa că am preferat să învăț direct de la cei mai buni în loc să primesc informațiile și cunoștințele printr-un filtru intermediar.

Așa că în Noiembrie 2011 am aterizat în Kuwait, oraș ce mi-a devenit casă pentru următorii doi ani, până în ziua în care am fugit de acolo și am lăsat în urmă un loc de munca în care eram plătit de 4 ori mai mult decât eram plătit în România, nu că aș fi câștigat un salariu mizer aici, ci dimpotriva, chiar eram ok înainte să plec. 

Am lăsat în urma mea un apartament complet mobilat, oameni dezamăgiți de mine și un stil de viață de mulți invidiat și dorit cu disperare.

Am ales să fug pentru că viața mea de acolo era una goală. 

M-am îndrăgostit de două ori acolo, dar dragostea nu a putut continua din cauza culturii care ne interzicea lucrul acesta. Îmi doream să mă distrez, dar  când vedeam că totul este dus la extrem în locurile underground în care eram invitat, preferam să zbor în Dubai în fiecare weekend și să mă distrez în cluburile de acolo, unde totul era “normal”, după standardele în care eu defineam normalul la vremea respectivă. 

Ajungeam înapoi la muncă după un weekend de petreceri, aterizam de multe ori la 4:00 dimineața, îmi făceam un dus și mergeam direct la birou, mahmur, super obosit și toate lucrurile astea s-au adunat până în clipa în care mi-am dat seama că o voi lua razna sau o luasem deja… 

”De ce ți-e frică nu scapi…” Exact asta s-a întâmplat. Am ajuns la BURNOUT și am clacat.

 Într-o zi de Iunie a anului 2013, zi pe care n-o voi uita niciodată, am aterizat la 04:00 dimineața din Dubai, am ajuns acasă, mi-am făcut bagajul și am cumpărat primul bilet de avion către România. Am lăsat o hârtie A4 pe patul lui Valentin, prietenul meu drag și coleg de apartament, banii de chirie pentru următoarele 2 luni, astfel încât să mă asigur că va fi ok, și mi-am chemat un taxi.

 La aterizarea în România, nu știam mare lucru, nu aveam nicio direcție…știam doar că MĂ VOI DISTRA astfel încât să recuperez tot ce am ”pierdut” în Orientul Mijlociu. 

 Zis și făcut! 

M-am distrat necontenit timp de 6 luni de zile, până în momentul în care am rămas fără bani și fără speranță deoarece încercam să-mi găsesc un loc de muncă în afara țării, dar nimic nu se întâmpla și nu reușeam să mă angajez.

Știu că “soarta” are un mod interesant de a ne răspunde și de a ne arăta că este important să plătim pentru unele “păcate”.

Trecuseră aproape trei ani de la momentul în care am plecat din din Kuwait până în momentul în care am reușit să am din nou un loc de muncă exact așa cum visam, și credeți-mă că i-am simțit. A durut să vezi cum ajungi acasă și ai 12 RON din care trebuie să și mănânci. A durut dezamăgirea creată oamenilor care mă iubeau din Kuwait. A durut dezamăgirea de sine avută pentru ce am făcut, iar stima de sine ajunsese la un nivelul minim…

Sunt sincer cu tine și îți împărtășesc lucrul acesta: Da, am un regret și acesta este singurul meu regret, iar dacă aș putea să-mi pun o singură dorință prin care sa transform orice în realitate, dorința mea ar fi sa mă pot întoarce în anul 2013, în Kuwait, și să creez o altă realitate.

Stai!!!!!!!!!!!!!!

NU! Tocmai mi-am dat seama că nu aș face lucrul acesta. De ce? Pentru că știu că aceea a fost una dintre cele mai mari greșeli făcute din toate punctele de vedere. A fost greșeala care m-a dus în cea mai mare groapă financiara, mi-a distrus stima de sine și relațiile. Dar a fost și greșeala care m-a ajutat să devin cine sunt astăzi. Acel Adrian este un Adrian de care nu sunt mândru…este un Adrian pe care l-am lăsat în urma mea. 

Știu că dacă acel Adrian a reușit să își schimbe viața la 180 de grade, orice persoană poate să facă lucrul acesta. Știu că avem un potențial infinit și te invit ca astăzi, să stai și să celebrezi creșterea pe care ai avut-o în ultimele șase luni. Iar dacă conștientizezi că nu ai crescut, te încurajez să nu renunți. Se poate! Dacă eu am reușit să îmi schimb viața și reușesc să ajut deja mii de oameni din peste 10 țări, să își schimbe viața, știu că și tu poți face asta. Oricine poate face asta! 

Lasa regretele în urmă și alege să alergi către visul tău, pentru că acesta poate deveni realitate iar tu poți să devii acea persoană minunată pe care o vezi în mintea ta.

Nu uita ca esti rezultatul propriilor alegeri, iar dacă rezultatele pe care le ai în viață nu te fac fericit, atunci alege chiar astăzi să faci lucrurile care te vor ajuta să te uiți cu mândrie la tine!

Cu drag, al tău prieten, Adrian.

Instructor

Cele mai noi articole

Bine te-am gasit
Scroll to Top